Poate legislația de tip Big Brother să combată eficient infracționalitatea cibernetică fără a afecta drepturi fundamentale?

Articolul este înscris în competiția de materiale jurnalistice pe teme legate de viața privată și protecția datelor cu caracter personal și a fost publicat inițial pe https://wolvesamongsheeps.wordpress.com în data de 12.08.2015 de către Ioana Dogaru. Sursa originală a articolului aici.

Big Brother – securitate națională vs. spionaj tehnic

de Ioana Dogaru

- Libertate sau globalizarea…statului polițienesc? -

Tentativa autorităților române de a crea un cadrul legal pentru supravegherea tehnică în mediul online, a dat bătăi de cap Serviciilor de Informații, Administrației Prezidențiale, Parlamentului, Curții Constituționale și, în special, cetățenilor care utilizează serviciile de comunicații.

Legea 506/2004, botezată de jurnaliști Legea ”Big Brother” a stârnit numeroase controverse, fiind modificată și corectată de patru ori ( și asta doar de la la inceputul anului până în prezent ). Nici în momentul de față, această lege nu a fost promulgată de Parlament, întrucât nu s-a convenit asupra unei forme finale.
Legea Big Brother a fost inițial adoptată tacit de Senat, sub denumirea de ”Lege a Securității Cibernetice”, în decembrie 2014. Poiectul prevedea, printre altele, constituirea unui ”Sistem Național de Securitate Cibernetică”, coordonat de  MAE, MAI, MApN, SRI, SIE, STS, SPP și CSAT.
În drumul spre promulgare, Legea Securității Cibernetice a întâmpinat multe obstacole. În timp ce aștepta avizul prezidențial, proiectul adoptat de Senat a fost atacat la Curtea Constituțională de 69 de parlamentari, pe motiv că anumite prevederi ale acestuia ”încalcă drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal”.
Legea Big Brother a suferit multe schimbări de look, dar tot nu și-a găsit o formă finală, care să fie atât pe placul Curții Constituționale, cât și pe placul autorităților.
Legea Big Brother a fost declarată ”neconstituțională” de către Curtea Constituțională în luna ianuarie a anului 2015, spre nemulțumirea directorului SRI de atunci, George Maior. După respingerea sa de către CCR, șeful SRI George Maior a avut o reacție aproape violentă, care a culminat  cu demisia din funcția de conducere a instituției.
George Maior a acuzat CCR de ”crearea unui vid legislativ, cu consecinţe grave, greu de anticipat, asupra securităţii naţionale”.
Curtea Constituțională și-a motivat atunci decizia invocând ”încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în articolul 1, alineatele 3, 4 și 5 referitoare la principiul statului de drept, principiul separației puterilor în stat, respectiv principiul legalității, în articolul 21, alineatele 1 si 3, referitor la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, în articolul 26 privind viața intimă, familială și privată și în articolul 28 referitor la secretul corespondenței, din perspectiva lipsei garanțiilor necesare respectării acestor drepturi, precum și în articolul 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți”.

Una din prevederile Legii Big Brother care a fost catalogată drept ”neconstituțională” de către Curtea Constituțională se referea la desemnarea Serviciului Roman de Informații ca autoritate națională în domeniul securității cibernetice. Conform CCR, această prevedere încalca dreptul separării puterilor în stat.
Șeful SRI George Maior a declarat că noua formă a legii limitează considerabil abilitarea instituției pe care o conduce de a-și desfășura eficient activitatea.
O altă prevedere a Legii Big Brother pe care CCR a catalogat-o drept ”o încălcare a drepturilor cetățeanului la viață digitală privată”, se referea la ”lipsa reglementării prin lege a criteriilor în funcție de care se realizează selecția infrastructurilor cibernetice de interes național”.
În motivarea Curții Constituționale se precizează că:
“Prin aceasta lege, în mod mascat, se restrâng drepturile și libertățile cetățeanului, prin permiterea accesului la infrastructura cibernetică și la datele conținute, în baza unei simple motivări comunicate de instituțiile abilitate și nominalizate prin lege, fără existența unei aprobări judecătorești conform Codului de procedură penală și cerintelor adoptate de Curtea Constituțional prin deciziile 440/ 2014 si 461/ 2014, deci legea nu este armonizată la cerințele Curții Constituționale. Legea încalcă dispozițiile art. 148, alin (2) și următoarele din Constituția României, prin netranspunerea corectă a reglementărilor comunitare în materie”.
CCR a mai evidențiat următoarele puncte slabe ale proiectului legislativ:
- Lipsa unei definiții concrete și cuprinzătoare a termenului ” deţinător de infrastructuri cibernetice”.
- Lipsa unor reglementări privind modul în care furnizorii serviciilor de comunicaţii pot stoca și utiliza informațiile utilizatorilor. Aici mentalitatea românească și-a spus cuvântul, dând naștere unor ipoteze îngrijorătoare: ”Ce îi împiedică pe furnizori să folosească abuziv datele utilizatorilor, în vederea obținerii unor câștiguri personale (de ex. furt de identitate, șantaj, crearea concurenței neloiale, etc)”?
Trecând peste aceste puncte slabe, Legea Big Brother ar fi necesară în societatea contemporană, deoarece nu există momentan nici o formă legală de combatere sau prevenţie a amenințărilor din spațiul cibernetic.
O astfel de lege, într-o formă care să fie în consens cu drepturile constituționale ale cetățenilor și necesitățile autorităților pentru o mai bună desfășurare a activităților de combatere a infracțiunilor din mediul online, se impune și pentru o mai bună cooperare a autorităților, pe plan internațional.
Statele Unite ale Americii exercită o presiune palpabilă asupra justiției din România, pentru a precipita promulgarea Legii Big Brother. SUA consideră că există carențe de cooperare între autoritățile celor două state partenere NATO, privind combaterea infracționalității din mediul online (carențe care apar în lipsa unui cadru legal coerent privind siguranța din mediul cibernetic).

paranoia

Un proces straniu, într-un mediu legal confuz

Cel mai bun exemplu de evoluție a activității infracționale din mediul cibernetic, este oferit de celebrul site ”Silk Road”, o piață neagră online destinată tranzacțiilor anonime de droguri, acte false, arme și tehnologii ilegale de supraveghere.
”Silk Road” a reprezentat o adevărată provocare pentru autoritățile Statelor Unite, care au apelat la metode aflate la periferia legislației, pentru a identifica și reține un suspect, presupus că ar fi creat și administrat pagina de web.
Dincolo de problema legală privind accesul la datele cu caracter personal din mediul cibernetic, ”Silk Road” a ridicat și câteva semne de întrebare pertinente privind modul în care cetățenii se folosesc de libertatea de exprimare și de privilegiul anonimatului în mediul online. Pornind de la principii nobile precum dreptul oamenilor la intimitate și la alegeri libere, site-ul își propunea să sfideze guvernul și să limiteze accesul acestuia la tranzacțiile din lumea virtuală.
În vederea consolidării unui mediu anonim si sigur de tranzacționare în spațiul cibernetic, valuta folosită de utilizatorii ”Silk Road” era o monedă ”crypto” denumită ”bitcoin”, care permite deținerea și transferul anonim de valoare.
Site-ul ”Silk Road” a fost un experiment social anti și suprastatal, care oferea oamenilor puterea de a cumpăra sau a vinde liber orice produs, evitând orice fel de taxe, impozite sau implicare din partea autorităților.
În scurt timp, acest site a devenit piața preferată de desfacere a traficanților de droguri, a hackerilor și a criminalilor.  Aceștia au profitat la maximum de sistemul greu de monitorizat și de siguranța tranzacțiilor.
Procesul SUA împotriva lui Ross Ulbricht, un tânăr acuzat că ar fi fondatorul și administratorul paginii web ”Silk Road”, a fost un proces controversat, în care au fost sesizate multe goluri legislative privind drepturile și libertățile cetățenilor, în mediul cibernetic.
Cu toate întrebările rămase fără răspuns din timpul procesului, verdictul a creat un precedent periculos în ceea ce privește responsabilitățile și libertățile cetățeanului în mediul online.În mod straniu, fără o argumentare juridică rezonabilă, Ross Ulbricht, considerat fondator al ”Silk Road” a fost condamnat la închisoare pe viață, fiind acuzat printre altele de trafic de droguri, conspirație, utilizarea unor identități false, falsificare de documente, spălare de bani și participare activă la dezvoltarea unui mediu prolific pentru infracțiunile cibernetice.
Cazul Ulbricht a avut multe lacune, deoarece procurorii au evitat, între altele, să dezvăluie metodele utilizate de FBI pentru a-l identifica pe Ross Ulbricht ca administrator al site-ului și pentru a-i localiza serverele.
În condițiile în care fundamentul ideologic al ”Silk Road” era păstrarea anonimatului utilizatorului, apar întrebări pertinente privind legalitatea metodelor folosite de anchetatorii din acest caz, precum și potențiala încălcare a drepturilor fundamentale ale lui Ross.
Una dintre cele mai mari dispute privind Cazul SUA impotriva lui Ross Ulbricht pornește de la stabilirea identității administratorului Silk Road, ”dincolo de orice urmă de îndoială”.Lucru care pare imposibil de demonstrat, în condițiile în care un hacker priceput poate accesa orice cont sau server!
Impresia generată de verdictul acestui proces conduce spre ipoteza că Ross Ulbricht este un simplu țap ispășitor, tras la răspundere pentru activitățile desfășurate de un mecanism autonom, greu de definit sau ingrădit, la un nivel mult mai înalt decât ni se prezintă.
În absența unei legi clare privind combaterea și prevenirea infracționalității din mediul cibernetic,  juriul american l-a condamnat pe tânărul antreprenor la închisoare pe viață, găsindu-l vinovat pentru activitățile infracționale desfășurate pe site-ul Silk Road, pe care ipotetic l-ar fi administrat.
Atribuirea responsabilității într-un astfel de caz este însă greu de demonstrat și îndoielnică din punct de vedere legal.
A demonstra vinovăția cuiva ”dincolo de orice urmă de îndoială”, este practic imposibil în mediul online, care facilitează plantarea dovezilor și furtul de identitate, două taskuri cu grad de dificultate redus pentru orice hacker mediocru.
O altă lacună din pledoaria acuzării se referă la identificarea unui anumit user ca fiind o anume persoană, în condițiile în care orice cont poate fi utlizat cu usurință de mai multe persoane, care au acces la parola și user, sau de hackeri.
Apărarea lui Ross Ulbricht s-a construit pe varianta că acesta a creat site-ul Silk Road cu ajutorul unor persoane cu cunoștiințe tehnice superioare și l-a vândut ulterior unui alt user, care a utilizat și contul de administrator.
Judecătoarea nu a ținut cont de această ipoteză, susținând verdictul juraților.
Cu un mare deficit de probe din partea ambelor parți, și într-un context legal extrem de ambiguu, procesul SUA împotriva lui Ross Ulbricht poate fi considerat, în mod îndreptățit, un afront adus libertății de exprimare și dreptului la intimitate ale utilizatorilor din mediul online.

Legea Big Brother, coșmarul paranoicului de rând

Având acest exemplu în vedere, Curtea Constituțională din România se zbate să argumenteze constituțional toate prevederile Legii Big Brother, înainte de a-i permite promulgarea. Sarcină imposibilă, deoarece mediul online este un teritoriu mult prea vast, schimbător și neexplorat, ceea ce va crea în continuare multe controverse legate de modul de administrare al datelor cibernetice.
Una din prevederile Legii Big Brother care a împiedicat adoptarea acesteia în forma actuală, și care favoriza încălcarea unor drepturi fundamentale ale democrației, se referă la păstrarea timp de 6 luni a datelor personale ale tuturor utilizatorilor de servicii de comunicație, indiferent dacă aceștia ”au săvârșit sau nu fapte penale sau dacă sunt sau nu subiectul unor anchete penale, ceea ce este de natură să rastoarne prezumția de nevinovăție și să transforme a priori toți utilizatorii serviciilor de comunicații electronice sau de retele publice de comunicații în persoane susceptibile de săvârșirea unor infracțiuni de terorism sau a unor infracțiuni grave”.
Deși această prevedere avea ca scop anticiparea evoluției rapide a mediului cibernetic, a ridicat semne de întrebare privind îngrădirea unor drepturi fundamentale ale utilizatorilor web.
O altă prevedere sesizată de Curtea Constituțională ca fiind abuzivă, presupunea accesul autorităților din domeniul Securității Naționale la informațiile cu caracter personal ale utilizatorilor de servicii de comunicații, care nu necesita aprobarea instanțelor judecătorești.
O astfel de prevedere ar ușura considerabil munca unei instituții precum SRI, dar ar crea oportunitatea unor abuzuri de putere ferite de răspunderea legală.
Dacă permiți unei instituții să acceseze orice informație personală, din mediul cibernetic, fără aprobare judecătorească, deschizi ușa unor posibile utilizări de informații în interes personal. Cine îl verifică pe angajatul SRI care are acces la toate datele din calculatorul cetățeanului de rând, să se asigure că acesta nu își utilizează accesul la informație pentru a-și spiona nevasta sau prietenii? Cine controlează modul în care sunt utilizate toate aceste informații, pentru a evita riscul abuzurilor în serviciu? Mai mult decât atât, dacă anchetatorii au acces liber la datele private ale unui suspect, ce îi împiedică pe aceștia să se folosească de informații pentru a manipula suspectul în desfășurarea activităților ilicite, sau a-l șantaja politic? Poți fi simplu observator, când ai la dispoziție atâtea informații? Nu e tentant să intervii cu ajutorul lor, pentru a-ți consolida ancheta? Toate aceste semne de întrebare au venit în sprijinul ideii de încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil.
În februarie 2015 CCR a respins o altă prevedere scandaloasă a Legii Big Brother –”înregistrarea utilizatorilor de cartele preplătite, precum și colectarea și stocarea datelor acestora.” Această prevedere a fost inițial adoptată de Senat, dar respinsă de Camera Deputaților.
Avocatul Poporului a sesizat CCR privind neconstituționalitatea acestei prevederi. Acesta și-a motivat obiecția prin evidențierea faptului că acest demers legislativ ”ar aduce atingere principiului garantării și ocrotirii vieții intime familiale și private de către autoritățile publice, precum și principiului proportionalității”, prin reținerea datelor cu caracter personal și stocarea acestora în mod continuu timp de 6 luni de la generarea lor.

Mandatul de supraveghere tehnică – acces total la intimitatea suspectului

De ce să facilităm accesul autorităților la datele cu caracter personal, când printr-un simplu mandat de supraveghere tehnică, orice cetățean al României poate fi urmărit și monitorizat, inclusiv cu ajutorul dispozitivelor tehnice personale, în intimitatea propriei locuințe?
Un mandat de supraveghere nu este dificil de obținut. Se poate emite în baza ”suspiciunilor rezonabile” (în traducere corectă ar fi ”a îndoielii rezonabile”) că o anume persoană desfășoară sau are legături cu activități ilicite. Și în baza acestei ”suspiciuni rezonabile”, adică a unei traduceri greșite a unui principiu de drept american, autoritățile primesc acces total la viața și intimitatea oricărui cetățean.
Pe vremuri, un astfel de mandat oferea autorităților posibilitatea de a asculta convorbiri telefonice și a citi mailuri. În prezent, un mandat de supraveghere tehnică este mult mai complex, incluzând urmăriri în trafic, montarea dispozitivelor de înregistrare în locuința suspectului, montarea dispozitivelor de tracking pe autoturismul suspectului, utilizarea colaboratorilor sub acoperire pentru a penetra cercul social al suspectului și chiar utilizarea unor sisteme sofisticate de înregistrare de la distanță, care le permit anchetatorilor să asculte o conversație live din sufrageria cetățeanului, de la o distanță considerabilă.Chiar dacă ești un individ foarte retras, care nu deține mijloace tehnice de comunicare, susceptibile de a permite accesul autorităților la informații private, poți fi supravegheat cu ajutorul tehnologiei moderne dedicate spionajului profesionist. Tehnologia utilizată de autorități este foarte avansată și performantă. Poți fi ascultat în locuința proprie, de la etajul 6, de către un anchetator aflat în mașina de serviciu, parcată în fața blocului în care locuiești. Ascultarea se va face cu ajutorul unui aparat care recepționează și înregistrează frecvențe și vibrații de la o distanță de până la 300 m). Pentru toate aceste gadgeturi, există bineînțeles și reversul medaliei – aparate de bruiat semnalul, de depistat microfoane, emițătoare de zgomot alb sau aparate care distorsionează vocea. Pentru amănunte pot fi consultate prevederile legale privind mandatul de supraveghere tehnică, în varianta actualizată din Noul Cod Penal.
CCR a considerat că ”nicio instituție de stat nu ar trebui să dețină puterea nelimitată de a accesa date cu caracter personal din mediul online”, deoarece s-ar crea un context propice abuzurilor de putere.
Dacă în baza unui mandat standard de supraveghere tehnică se folosesc atâtea metode de supraveghere, de ce ar mai fi nevoie de acces liber la datele personale, fără acord judecătoresc? Pentru a evita monitorizarea supravegherii?
Mai mult decât atât, un mandat de supraveghere tehnică le permite anchetatorilor să acceseze orice aparatură electronică a suspectului, pentru a-l urmări sau incrimina. Asta include accesarea camerei web din laptopul suspectului, sau a microfonului încorporat în PC-ul de acasă, pentru a-l înregistra ambiental. Activarea camerei web sau a microfonului se poate face chiar dacă PC-ul este oprit. Această metodă de înregistrare cu aparatura personală, funcționează și în cazul telefoanelor mobile smart. Practic poți fi filmat și înregistrat cu ajutorul propriului computer, chiar și când acesta este stins. Dar este nevoie de un mandat judecătoresc, ca singură rmă de apărare a cetățeanului în fața abuzurilor de putere!
În baza mandatului de supraveghere tehnică, furnizorii de servicii de comunicații sunt obligați să ofere autorităților acces total la datele personale ale suspectului, precum și acces liber la conturile sau conversațiile sale din mediul online.
Tot în baza unui simplu mandat, anchetatorii îți pot accesa conturile bancare, corespondența, facturile și chiar istoricul siteurilor vizitate.
Practic au acces total la viața ta intimă. Deja această realitate reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată și în ceea ce privește familia sau prietenii unui suspect monitorizat. Odată cu colectarea informațiilor legate de viața și activitatea suspectului supravegheat, există și victime colaterale a căror drepturi la viață privată și intimitate sunt încălcate. Astfel că anchetatorii au acces și la datele cu caracter personal ale unor persoane care nu joacă nici un rol în cadrul anchetei.
Se ridică prin urmare, multe semne de întrebare privind mijloacele permise pentru atingerea scopului, în cadrul anchetelor desfășurate de autorități.
Privind etic situația, scopul nu scuză mijloacele! Dacă ar fi așa, de ce nu ar avea anchetatorii dreptul să îți ”planteze” dovezi, dacă sunt convinși de vinovăția ta? Având acces nelimitat în viața ta privată, ce îi împiedică să instige la comiterea unei infracțiuni monitorizate, pentru a sfărâma orice șansă reală de apărare legală? Sau să se folosească de userul suspectului pentru a fabrica probe incriminatorii, sau a desfășura activități în numele posesorului contului? Pot vorbi de pe contul tău personal, în numele tău. Pot solicita credite bancare în numele tău. Pot manipula informațiile obținute în diverse moduri care le-ar facilita desfășurarea anchetei. Cine îi monitorizează pe cei care te supraveghează?

Klaus Johannis – în căutarea unui consens legislativ

De la începutul mandatului său, președintele în funcție Klaus Johannis încearcă să promulge Legea Big Brother într-o variantă funcțională, care să nu lezeze drepturile constituționale ale cetățenilor.
Un pas înainte a fost realizat în luna iunie 2015, când Administrația Prezidențială a elaborat un proiect de lege menit să ”ofere garanţii suplimentare pentru protejarea datelor personale şi a dreptului la viaţă privată şi să aducă o serie de clarificări pentru a elimina riscurile de abuz”.
Potrivit acestui proiect de lege, ”accesarea datelor cu caracter personal poate fi realizată doar într-un cadru delimitat, de către instanţa de judecată sau numai cu autorizarea prealabilă a judecătorului”.
Una din cele mai importante prevederi ale noului proiect de lege stabilește un termen clar de maximum 3 ani ”în care furnizorul unei reţele de comunicaţii electronice trebuie să şteargă sau să anonimizeze datele”.
Proiectul de lege elaborat de Administrația Prezidențială reglementează și accesul autorităților la datele cu caracter personal ale utilizatorilor de servicii de comunicație, precizând că acesta se face doar ”la solicitarea instanţelor de judecată sau la solicitarea organelor de urmărire penală ori a organelor de stat cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale, cu autorizarea prealabilă a judecătorului stabilit potrivit legii, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice destinate publicului şi furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice pun la dispoziţia acestora de îndată, dar nu mai târziu de 48 de ore, datele de trafic, datele de identificare a echipamentului şi datele de localizare, în conformitate cu prevederile referitoare la protecţia datelor cu caracter personal”.

Big Brother: Prima incercare de a controla un spațiu nedefinit

La modul ideal vorbind, Legea Big Brother ar trebui să faciliteze munca autorităților privind combaterea infracțiunilor din mediul online, fără să lezeze drepturile și libertățile cetățenilor la viață privată și intimitate. În realitate, este aproape imposibil să controlezi un mediu care se extinde și se autodepășește constant!
Fără o bază solidă de cunoștiințe tehnice, orice lege va fi ușor de ocolit sau încălcat, pentru  hackerii devotați conceptului de mediu online liber.și autonom.
Trecând de partea tehnică, este greu să încadrezi legal o noțiune ideologică fondată pe libertatea de exprimare și accesul gratuit la informație.
Lumea cibernetică este clădită pe disocierea persoanei fizice față de user-ul online. Un user nu este același lucru cu o persoană. Un user poate fi folosit de un număr variat de persoane, în vederea păstrării anonimatului.
Un user poate fi folosit de orice hacker sau specialist din serviciile de informații, contrainformații, contracarare și destabilizare, care știe să spargă un cont de mail, pentru a induce în eroare, pentru a manipula opinia publică, pentru a se folosi de imaginea posesorului de cont, sau pentru a-și acoperi urmele. Se știe că urmele lăsate in mediul virtual sunt efemere și aproape imposibil de atribuit unui anume user. Pe înțelesul tuturor, chiar dacă un user este creat și utilizat constant de o anume persoană, nu se poate demonstra cine era în spatele tastelor, utilizându-le pentru a desfășura activități ilicite.
Pornind de la aceste mici discrepanțe între lumea virtuală și cea reală, este foarte important ca un cadru legal democratic pentru mediul cibernetic să țină cont de evoluția continuă a tehnologiei și de abilitatea internetului de a ascunde și proteja identitatea utilizatorilor. Internetul nu este sigur!  Internetul nu este palpabil sau static! Nu poate fi măsurat sau cuantificat! Nu a fost creat în acest scop! Internetul a fost creat în ideea facilitării traficului de informații, la nivel global!
Modul în care informațiile sunt utilizate, rămâne, așadar, practic,, la latitudinea fiecărui utilizator de servicii de comunicație! Dilema care intervine, privind libertatea de exprimare, ține, în primul rând, de moralitate. Pe ”Silk Road”, oricine putea vinde sau achiziționa  orice, sub emblema anonimatului.
Odată ce oamenii au beneficiat de această libertate, însă unii, și anume cei certați și cu moralitatea și cu legea, au profitat de ea pentru a desfășura activități ilegale, în siguranță.
Pe cale de consecință, conceptul ideologic ”Silk Road” avea la baza principii nobile precum libertatea de exprimare și autonomia financiară a tuturor utilizatorii săi. Modul de aplicare al acestui concept însă, a evidențiat caracterul uman și înclinația utilizatorului de a manipula libertatea de exprimare pentru a-și satisface interesele personale, de multe ori, în contradicție cu legea.
Esența umană este, prin natura sa, coruptă și malițioasă. Orice lucru bun poate fi utilizat în scopuri malefice, dacă ajunge în mâinile persoanelor nepotrivite. Aici intervine si dilema etică privind libertatea din mediul online. Libertatea trebuie să fie egală și nediscriminatorie. Dar libertatea se poate transforma ușor într-o armă periculoasă, dacă este abuzată de persoane care nu au un sistem de valori morale bine definit. Și atunci cine este responsabil pentru o activitate ilicită care s-a desfășurat într-un context favorizat de libertatea de exprimare, sub emblema anonimatului? Cel care acționează ilicit, sau cel care a oferit un soi de libertate de exprimare, obținută doar prin protejarea garantată de anonimat a identității utilizatorului, fără a se gândi că oferă, în același timp, o armă utilizatorilor de rea-credință?
Sunt multe întrebări retorice privind acest subiect. Iar încercarea de a crea o lege cuprinzătoare și constituțională în același timp, pentru mediul online, se dovedește a fi o provocare grea pentru sistemul nostru juridic.
Dacă există convenții universal acceptate privind noțiunile de” bine” și ”rău”, ”moral” și ”imoral”, ”legal” și ”ilegal”, ”alb” și ”negru”, în ceea ce privește spațiul cibernetic, totul este relativ! Totul este interpretabil! Totul este” gri”!
Libertatea de exprimare și lipsa de responsabilitate a celor care activează online, dar și scăparea de sub orice control a intervenienților în numele structurilor statului, contruiesc un peisaj virtual utopic, cu potențial periculos.
Un lucru este cert! În actualele condiții tehnice, Internetul nu poate fi monitorizat integral! Internetul nu poate fi controlat de stat, sau de un anumit grup de indivizi, pentru că internetul este descentralizat și, totodată, indivizibil! Internetul nu este un spațiu, sau o persoană. Este un concept, o idee ambițioasă și morală, de a uni oameni din diferite parți ale globului, prin intermediul informației libere. Prin facilitarea liberei circulații a informației, mediul online poate proteja însă și identitatea utilizatorilor săi, prin crearea unui alter ego virtual denumit user.
Orice tentativă legislativă de încadrare și supraveghere a Internetului, este, așadar, pur formală. Evoluția rapidă a tehnologiei permite utilizatorilor din mediul online să se adapteze la orice program, să sfideze orice restricție și să își mențină anonimatul.
Internetul va fi mereu cu zece pași înaintea oricărei legi. Pentru că este imposibil să definești legal sau să ingrădești un spațiu metaforic infinit, care există doar în plan conceptual.

Hackerii români, ultimii apărători ai independenței și idealului național

Românii sunt celebri pe plan internațional datorită internetului ieftin și rapid la care au acces și de asemenea, datorită unor hackeri extrem de talentați și creativi.
România se ”mândrește” cu trei locuri din zece în topul mondial al celor mai talentați hackeri.
”Hackerii români s-au specializat în atacarea sistemelor bancare sau a pieţelor comerciale digitale. Victimele cele mai frecvente sunt din Marea Britanie şi SUA” conform directorului  adjunct al Centrului Naţional CYBERINT din cadrul Serviciului Român de Informaţii (SRI), Gabriel Mazilu.
Hackerii români sunt talentați, creativi și cu simț patriotic dezvoltat. Astfel, o grupare de hackeri români autointitulată ”Romanian National Security” (R.N.S) a atacat site-ul ziarului britanic Daily Telegraph, și a postat pe pagina acestora web drapelul României alături de mesajul: ”Tiganii nu sunt români, idioților! „Ne-am săturat sa vedem cum niște gunoaie ca voi încearcă să își bată joc de țara noastră. Să ne creați o imagine cu totul diferită față de cea reală și numindu-ne romanian gypsies difuzând emisiuni de tot căcatul gen Top Gear.Dacă ați avut tupeul să enervați o țară întreagă, aflați că nu ne vom opri aici!”. Mesajul grupării de hackeri se încheie cu întrebarea retorică: „Ghiciti ce? țiganii nu sunt români, idioților!”.
Și nu s-au oprit aici! Ei au atacat și site-ul cotidianului francez ”Le Monde”, postând pe toate paginile web drapelul românesc, alături de mesajul postat pe pagina principală:
„Aceasta nu este o mișcare de rezistență, un protest sau o revoltă. Este strigătul întregului popor român ce face apel la frații noștri care au uitat că și în venele noastre circulă sânge roman. Sângele ce-a fost jertfit și vărsat pe câmpurile de luptă pentru a fi scrisă istoria neamului nostru, cere acum DREPTATE. Eroii patriei noastre nu vor muri niciodată! Vrem să nu se uite CINE l-a vărsat pentru că România să existe astăzi pe harta, să le amintim copiilor și nepoților noștri, să îi respectăm cu onoarea cuvenită. Ne-a ajuns atâta batjocura. Țiganii nu sunt români! Nu ei ne-au scris istoria! Când vorbiți de compatrioții noștri nu mai folosiți expresiile ”Tigani Români”. Noi v-am respectat Franța, voi ne veți respecta Romănia ! R.N.S. VEGHEAZĂ ca aceste lucruri să fie înfăptuite”.

În concluzie, indiferent de faptul că Legea Big Borther va fi sau nu promulgată în România, subiectul rămâne fierbinte, și disputa deschisă! Pentru că nu poți controla și încadra în sisteme clasice nematerialul!

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>